Pământul roşu al rumerilor

În Croaţia, într-un colţ uitat de lume, de o parte şi de alta a singurului munte din peninsula Istria, se află câteva sate sărace, unele aproape în întregime părăsite, în care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit româneşte. La începutul secolului al XIX-lea erau, probabil, vreo opt mii de suflete. Astăzi au rămas mai puţin de 200. Străinii le-au spus cici, celor de la nord de munte, şi ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi italiene îi numeau rumeri. Ei îşi spun vlaşi, iar limba şi-o numesc vlaşki. Oamenii de ştiinţa le-au spus istro-români.

Învăţaţii spun că istro-românii făceau parte, prin secolul VII (pe la anii 800 după Hristos), din ramura românilor vestici, trăitori în nord-vestul Peninsulei Balcanice, în Serbia, Bosnia şi Croaţia, din care astăzi au mai rămas locuitorii Banatului sârbesc. Au fost împinşi spre vest, până în peninsula Istria, în secolul XV, de câtre turci, sau poate mai devreme. Câţiva cercetători susţin că ar fi plecat din Ţara Moţilor şi Maramureş, deoarece au în dialectul lor o particularitate care se regăsea în trecut şi în regiunile menţionate: îl transforma pe n în r atunci când se află între două vocale. Adică spun mâră, spure, bură pentru mână, spune, bună.

Odată ajunşi în peninsula Istria, românii s-au stabilit în preajma singurului munte din zonâ: Muntele Mare (Monte Maggiore). În trecut, teritoriul locuit de ei era mult mai întins, dar astăzi, istro-româna se mai vorbeşte doar în vreo opt sate: la nord de munte, în satul Jeiăni, cel mai mare şi mai conservator sat de istro-români, iar la sud, în câteva aşezări mărunte, grupate în jurul satului Şuşnieviţa (în italiană Valdarsa). Regiunea fusese pustiită de ciumă înainte de venirea românilor, care şi-au întemeiat satele pe pământ gol. Ei au devenit oamenii locului. Solul roşu, neroditor, nu le-a oferit prea multe. Aveau turme de oi şi vite, făceau puţină agricultură şi, mai ales, produceau cărbune de lemn, profitând de puţinele păduri din zona. Apoi îşi încărcau coşurile cu mangal, le urcau în spinare şi treceau muntele ca să-l vândă la Trieste sau la Fiume. Ştiau să facă şi oţet, pe care îl vindeau până departe. În vremurile trecute, existau în zonă şi câteva lacuri în care îşi adăpau turmele. Astăzi nu mai există nici unul. Unele au fost secate pentru că răspândeau malaria, altele au secat singure, iar cel din urmă, lacul Cepici, a fost secat în 1981, când s-a construit tunelul ce străbate muntele dintr-o parte în alta. Casele istro-românilor sunt toate modeste, fără garduri, clădite din piatra întunecată. Au avut dintotdeauna o viaţă simplă, plină de greutăţi. Nimeni nu a fost de partea lor: nici pământul, nici autorităţile, nici vecinii, nici fraţii lor români. Au fost mereu singuri.

Istro-românii se ştiu catolici dintotdeauna. Nu au avut niciodată preoţi istro-români, botezurile, nunţile şi înmormântările lor erau celebrate în altă limbă decât a lor. Dar au tradiţii şi legende foarte asemănătoare cu ale noastre. Astăzi, istro-românii nu mai au animale şi nici vechile ocupaţii. Cei mai mulţi sunt "bătâri", cum spun ei la bătrâni, iar cei ce sunt încă în putere muncesc prin oraşe. Nu au şcoală în limba lor, nici preot, nici cărţi, iar fraţii lor români nu au auzit de ei. Au venit cei de la UNESCO şi de la Discovery şi i-au filmat. Au ales din toate cele câteva mii de limbi pe cale de dispariţie de pe tot pământul, doar nouă. Iar între cele nouă, istro-româna. Lingviştii americani se ocupă de comunitatea de istro-români din New York, unde există vreo două sute de vorbitori: cam câţi au rămas în totalitate şi în satele lor natale. Au venit şi italienii să îi ajute pe istro-românii din Croaţia, să atragă atenţia asupra lor. S-au luptat pentru ei şi unii români stabiliţi în Italia, cu mijloace puţine şi entuziasm mare. Cei mai bravi dintre ei sunt Petru Raţiu şi Elena Pântazescu, împreună cu soţul ei, Ervino Curtis. Au făcut manifestări, conferinţe, congrese, expoziţii. Dar mai mult nu pot face nici ei. Şi croaţii sunt foarte deschişi la dialog. Nimeni nu-i împiedică pe istro-români să-şi cultive tradiţiile şi limba. Dar ei singuri nu pot face nimic, căci nu au bani şi nici intelectuali care să se priceapă la astfel de lucruri. Ei sunt oameni simpli, de la ţară, hrăniţi doar de pământul lor cel roşu şi arid. E nevoie de proiecte serioase, costisitoare, pe termen lung, pentru a opri, în cel de-al 12-lea ceas, dispariţia limbii lor şi, prin aceasta, dispariţia lor ca grup.

O limbă condamnată la moarte

Câţi dintre românii din România au auzit de istro-români? Au auzit de aromâni (sau macedoromâni), pentru ca mulţi dintre aceştia s-au stabilit în România, mai ales în Dobrogea, şi unii au devenit chiar persoane publice. Poate au auzit de meglenoromâni, pentru ca şi aceştia au ajuns în România, în număr mic, şi si-au întemeiat câteva sate. Dar despre istro-români cine a auzit?

Primele ştiri despre istro-români apar în documente italieneşti din secolul al XVI-lea, dar unele nume de persoane şi de locuri apar chiar cu câteva secole mai înainte. Dar la noi, foarte multa vreme nu s-a ştiut de existenţa lor. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea a ajuns la ei primul cărturar român, Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. În vremea aceea, Istria era a austriecilor, care au stăpânit-o timp de o sută de ani, până la 1918. Mare a fost uimirea lui Maiorescu să-i găsească şi să-i audă vorbind! El a deschis şirul învăţaţilor care s-au ocupat de această ramură de românitate, dar tot el a fost şi cel dintâi care a prevăzut sfârşitul apropiat al acesteia: doar doua-trei generaţii mai aveau să vorbească, în viziunea lui Maiorescu, acest dialect. E adevărat că au trecut mai multe generaţii, dar sfârşitul e aproape. După primul război mondial, Istria a devenit teritoriu italian. Istro-românii nu aveau învăţământ în limba lor, ci mergeau la şcoli italiene. A fost o perioadă de linişte şi de bine pentru ei. Au avansat şi cercetările asupra lor. Profesorul ieşean Theodor Burada, venit în Istria sa le studieze limba, îl încurajează pe tânărul Andrei Glavina, din satul Valdarsa, să vină în România, unde i se oferise o bursă. După studii la Iaşi şi la Blaj, Glavina se întoarce acasă, reuneşte toate satele de istro-români de la sud de munte într-o singură comună, Valdarsa, şi înfiinţează prima (şi, din păcate, ultima) şcoală cu predare în limba locală. Din nefericire, Glavina moare tânăr, iar şcoala se închide după doar patru ani de funcţionare, din lipsa unui învăţător român. Cel de-al doilea război mondial a însemnat începutul sfârşitului, marele exod. În 1945, peninsula a fost ocupată de armata lui Tito. Istria s-a pustiit din nou, ca de o nouă ciumă, sate întregi au fost abandonate. Cei mai mulţi au plecat în Statele Unite, Canada, Australia, dar şi în Italia. În 1960, numărul istro-românilor era estimat abia la 1500, în 1994 la 450, iar în anul 2000 la doar 250. Căsătoriile mixte au crescut mult în ultimul timp, tinerii, atâţia câţi mai sunt, se stabilesc în oraşe, iar numărul vorbitorilor scade foarte repede. După aprecierile specialiştilor, dacă nu se face urgent ceva, în cel mult trei decenii aceasta limbă nu va mai exista.

Istria a devenit teritoriu iugoslav după 1945 şi toţi istro-românii au învăţat limba croată. Învăţământul este de atunci doar în limba croată. Numele satelor au fost slavizate, numele de persoana la fel. Dacă pe o hartă din 1926 aproape toata Istria este acoperita de nume de sate româneşti, precum Cătun (nu mai puţin de 11 aşezări din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Cărbune, Sucodru, Costârcean, Floricici, Ierbulişce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc., astăzi foarte puţine din aceste nume mai există. Limba istro-română se vorbeşte doar în familie, iar tinerii refuză astăzi să o mai înveţe, căci o percep ca pe o limbă fără prestigiu, inutilă. Nu i-a învăţat nimeni să fie mândri de limba lor, nu le-a spus nimeni ce comoară deţin. Pâna în 1989, la noi nu s-a putut face nimic pentru ei. După 1989 nu a existat interes. Astăzi este deja foarte, foarte târziu. Dar încă mai există o rază de speranţă.

Prof. Richard Sârbu, Universitatea din Timişoara
"Un miracol şi o speranţa"

În cei 50 de ani de comunism, singurii care puteau pomeni despre românii de dincolo de graniţă erau cercetătorii, dar şi aceia cu inima strânsă, căci subiectul putea fi catalogat drept "amestec în treburile interne ale altor state", iar deplasările pe teren se obţineau cu foarte mare dificultate. S-au ocupat cu dragoste de istro-români unii cercetători croaţi, mari prieteni ai României, ca August Kovačec de la Zagreb şi Goran Filipi de la Pola. S-au ocupat şi lingviştii de la noi din ţară, chiar dacă nu puteau ajunge în satele din Iugoslavia de atunci. Dar au fost şi unii cercetători români care au ajuns acolo. Unul dintre aceştia a fost profesorul Radu Flora, roman din Banatul sârbesc, care a trăit în Iugoslavia, la Novi Sad. Cel de-al doilea este profesorul Richard Sârbu, de la Universitatea din Timişoara, care a fost lector de limba română la universitatea din Liubliana, Slovenia, şi în felul acesta, fiind aproape de satele de istro-români din Croaţia, s-a putut ocupa de limba lor. L-am cunoscut la Trieste, unde venise la o expoziţie dedicata istro-românilor de către Asociaţia de prietenie romano-italiana "Decebal", patronată de Ervino Curtis.

- Domnule profesor, aţi fost martorul dispariţiei istro-românilor în ultimii treizeci de ani. Cum şi de ce s-a întâmplat acest lucru?

- Am venit la Liubliana în 1978, iar după primul an de lectorat, după datele lui Radu Flora, numai în satul Jeiăni erau cca. 500 de vorbitori. în 1986, în acelaşi sat mai erau cam 350, iar în anul 2000, după datele profesorului Goran Filipi, nu mai existau decât vreo 300 în toate satele, atât la nord, cat şi la sud de munte. Iar în cei şapte ani câţi au trecut de atunci, în mod sigur numărul lor a scăzut şi mai mult. Satele istro-românilor se află într-o zonă foarte săraca din punct de vedere economic. Cei mai mulţi au plecat de sărăcie, la oraşe, în alte tari. Au loc şi căsătorii mixte, dar dacă s-ar investi economic în zonă, populaţia s-ar stabiliza. Ce bine a făcut guvernul român în perioada interbelică! Nu a venit cu ajutoare de ochii lumii, cu cărţi sau altele de felul acesta, ci a făcut ceva mult mai util: a construit o fabrică de postav şi a dat de lucru istro-românilor, ca să nu plece, să rămână în satele lor. Asta ar trebui făcut şi acum, ca să nu dispară comunitatea istro-românilor. Altfel, toţi tinerii pleacă la oraş, în Croaţia, Slovenia sau în Italia. în acelaşi timp, ar trebui să se acţioneze pe linie culturală.

- Deci mai sunt speranţe?

- Da, sunt. Mai ales că în ultima vreme se promovează în Europa o nouă politică de protecţie a minorităţilor etno-lingvistice. Istro-românii se consideră croaţi din punct de vedere etnic şi catolici din punct de vedere religios. Ei şi-au pierdut conştiinţa de neam şi cea religioasă, dar o mai au pe cea lingvistică, ultima care piere. Ei ştiu că au o limbă a lor, că sunt diferiţi de ceilalţi prin aceasta şi trebuie ajutaţi să-şi recunoască rădăcinile, să conştientizeze că se trag din romanii străvechi. Ar trebui ca părinţii să-şi încurajeze copiii să vină să studieze în România, în diverse domenii. Acum, o diplomă de la o universitate românească este recunoscută în Europa.

- Cum vă explicaţi că, totuşi, istro-româna a putut supravieţui atâtea sute de ani, deşi nu au existat şcoli, preoţi, literatură, iar limbile majoritare au concurat-o permanent?

- Pentru mine istro-româna este un miracol. E de neînţeles cum a putut supravieţui sub presiunea atât de puternică a celorlalte limbi din jurul său. Nu am nici o explicaţie. Istro-românii şi-au pierdut religia, tradiţiile, costumele populare, conştiinţa etnică, dar prin asta nu au încetat să rămână istro-români, căci singurul lucru care le dă lor cu adevărat o identitate este limba, iar limba şi-au păstrat-o cu mare tenacitate timp de secole. În momentul în care limba lor nu va mai exista, nu vor mai exista nici istro-români. Vor fi croaţi şi atât. Limba aceasta este dovada vie a unui miracol, a felului prin care un neam se păstrează prin destinul unui cuvânt, prin destinul unei limbi.

Acad. Matilda Caragiu-Marioţeanu
"E foarte târziu, dar nu prea târziu"

Cea mai mare specialistă în dialectele româneşti sud-dunărene, doamna academician Matilda Caragiu-Marioţeanu, ea însăşi aromânca, ne-a oferit motive de speranţă şi optimism.

- Doamnă academician, ce este istro-româna? Limbă sau dialect?

- Istro-româna este un dialect. Dar nu un dialect al limbii române pe care o vorbim noi astăzi, ci un dialect al străromânei, al acelei străromâne mari din trecut, din care s-au desprins şi aromâna şi megleno-româna. Este limba română veche. E drept, au fost unii lingvişti care au susţinut că istro-româna este o limbă independentă, dar au existat raţiuni politice. Era în vremea când se încerca să se atribuie statutul de limbă independentă şi graiului nostru moldovenesc din Basarabia. Dar marii lingvişti, inclusiv cei străini, de la cei dintâi care au studiat-o şi până astăzi, toţi au considerat că istro-româna este limbă română.

- Ce se poate face pentru a se pune capăt declinului acestei limbi?

- Este deja foarte târziu. Trebuie să se facă ceva în primul rând pentru vorbitori. Pentru limba istro-română s-au făcut multe, în plan ştiinţific. Dar pentru istro-români nu s-a putut face mai nimic până în 1989. Avem culegeri de texte, atlase, dicţionare, monografii, am avut şi avem mulţi lingvişti care s-au ocupat de istro-română, de la Ion Maiorescu la Iosif Popovici şi Sextil Puşcariu, până la specialiştii de astăzi, dar activitatea lor nu a dus la salvarea limbii, ci doar la consemnarea ei. Pentru a salva istro-româna trebuie să se facă ceva pentru oamenii care o vorbesc, iar asta a fost imposibil până de curând, din motive politice. Vorbitorii sunt cei care decid soarta idiomului. Ei sunt cei care încep să vorbească limbi literare, merg la şcoală, la facultate, citesc, ascultă radio, se uită la televizor, deci folosesc limbile majoritare, croată şi italiană, şi încetează să mai folosească istro-româna, limba din familie. La fel se întâmplă şi cu aromânii, tineretul nu prea mai vorbeşte limba părinţilor.

- Toţi istro-românii cu care am vorbit în Istria, fără nici o excepţie, sunt conştienţi că sunt ultimii vorbitori. Iar mulţi dintre ei doresc să se facă ceva pentru salvarea limbii lor.

- Acum există, într-adevăr, un curent nou, parcă ar fi o reacţie la globalizare. Şi cu aromânii se întâmplă la fel. Ar trebui să facem manuale pentru istro-români. Eu am făcut un manual pentru aromâni, împreună cu colegul meu Nicolae Saramandu, şi urmează să-l trimitem gratuit în locurile unde trăiesc aromâni. Şi pentru istro-români se poate face ceva asemănător. Sau, mai bine, abecedare pentru cei mici. Dacă ei nu au acolo oameni pregătiţi, pot să se ocupe de la noi nişte oameni tineri, care să stea câteva luni în satele de istro-români şi apoi să redacteze un manual. Nu e greu. Metode există, trebuie doar să vrem.

- Academia Română nu are nici un proiect legat de istro-români?

- Nu are şi nici nu ştiu să fi avut. Academia Română are institute de lingvistică prin care ar putea face ceva. Acum se lucrează de pildă la un atlas lingvistic aromân, dar este o lucrare pe termen lung, pe mulţi ani, iar pentru istro-români e nevoie de un proiect care să aibă un ritm corespunzător cu ceea ce este necesar. Cel mai bine ar fi dacă s-ar găsi între istro-români nişte copii dotaţi care să vină să studieze în România, să le oferim noi burse, ori nişte tineri care să studieze filologia la Zagreb sau la Trieste, sau, cel mai bine, la Padova, unde se face foarte serios limba română. Cu pregătirea de filologi vor putea să elaboreze manuale sau abecedare de istro-română, să deschidă o şcoală. Fără pregătire nu se poate.

- Mulţi dintre istro-românii cu care am stat de vorbă şi-ar fi dorit să ajungă în România. Pentru ei ţara noastră este ca o a doua patrie, au o nostalgie a acestei ţări, unde nu au ajuns niciodată.

- Ei sunt, săracii, atât de izolaţi, atât de uitaţi acolo în satele lor! Un lucru foarte important pe care l-aţi putea face este următorul: să strângeţi un grup de istro-români, din fiecare sat cate unul, de toate vârstele, pe care să-i aduceţi în România. O să vedeţi că vor fi stupefiaţi când o să audă că ei vorbesc de fapt aceeaşi limba şi ca ceea ce ştiu ei de acasă, din colibioarele lor, din satele lor uitate, aud şi aici, aceleaşi cuvinte, aceiaşi oameni. Şi să vedeţi cum dragostea de a învăţa şi reînvăţa limba lor, şi de a nu o pierde, va fi foarte mare. Eu cred că o astfel de acţiune ar fi cel puţin egală ca importanţă şi efect cu aceea de a înfiinţa o şcoală.

"Muri-voi za ceastă limbă"

Nu poate fi descrisă în cuvinte emoţia pe care o ai atunci când tu, un român din România, auzi vorbindu-se, într-un sat sărman şi pierdut din Croaţia, o limbă română veche-veche, cu parfum şi melodie de Ev Mediu. E ca şi cum te-ai întoarce în vremea lui Mircea cel Bătrân. Sau chiar mai în urmă. E drept, multe cuvinte croate, nemţeşti şi italieneşti s-au furişat în vorbirea istro-românilor. Dar esenţa românească a rămas neatinsă. La nord de munte, în Jeiăni, limba s-a păstrat mai bine, în vreme ce la sud, influenţele străine au fost mai puternice. Dar este aceeaşi limbă română şi tresari la fiecare vorbă a lor, nevenindu-ţi a crede că înţelegi atât de mult din ce spun ei. Aceeaşi emoţie a încercat-o şi regina Carmen Sylva când, din întâmplare, a întâlnit la Abazia, pe ţărmul adriatic al Istriei, câţiva ţărani istro-români.

Satul Bârdo. Pe un vârf de deal, câteva case grupate în jurul unei biserici, iar alături cimitirul. Casele au fost părăsite demult, cu excepţia uneia, în care mai trăieşte o bătrâna. Doar ea, cu duhurile caselor şi ale celor morţi, păzind cimitirul şi tufele de oţetari dintre zidurile ruinate. Ultimul locuitor. Au plecat cu toţii: unii în America, alţii la cele veşnice. În perioada interbelică satul avea 800 de locuitori. Era plin de viaţă şi de vise. Acum, mai e doar bătrâna Iolanda. Când va pleca şi ea, va lua cu sine ultimele amintiri ale acelui loc în care, cândva, se vorbea şi se visa româneşte.

Satul Sucodru. Cristina Carlovici are 17 ani şi este cea mai tânăra vorbitoare de istro-română. Ultima. Nu mai exista nimeni de vârsta ei în satele din jur cu care să schimbe două vorbe în limba strămoşească. Va termina liceul şi va pleca din acel colţ de lume, risipind ultimele speranţe. Copiii vlahilor nu mai vorbesc vlaşki şi nu mai sunt vlahi. Ei se consideră croaţi şi vorbesc doar croata.

Satul Jeiăne. Câţiva dintre membrii singurei trupe folclorice de istro-români ne aşteaptă la căminul cultural din marginea satului şi ne întâmpină cu salutul "bura zi". Noi suntem trei, ei sunt cinci şi vorbim deodată, grăbiţi, fiecare cu altcineva, încrucişat, încercând să auzim şi să înţelegem tot, să aflăm cât mai mult. Gazdele sunt foarte dornice să ne împărtăşească tot ce ştiu despre tradiţiile din sat, despre istoria lor, despre limba lor. Dar dincolo de cuvinte, durerea e mare, greu de suportat: cu toţii ştiu ca sunt ultimii, căci copiii lor nu vor să mai vorbească istro-româna. Mai sunt în sat feciori de însurat, dar dacă copiii lor nu vor învăţa limba părinţilor, totul se va termina. Pentru acei copii trebuie făcut ceva, altfel după ei va rămâne doar pustiul. În larma discuţiilor întretăiate se aude glasul lui Mauro Doricici, care ne întreabă, firesc, ce putem face pentru ei. Se aşterne o linişte de moarte, o linişte de cimitir şi case pustiite, o clipă lungă cât mileniul lor de singurătate. Nu ştim ce putem face pentru ei. Dar vom face ceva, cu siguranţă. Cel puţin vom scrie despre ei. Îl întreb ce înseamnă pentru el România. Îmi răspunde că România este a doua iubire. Ne despărţim cu emoţie, cu bucurie, dar şi cu inima strânsă. Îi salutăm cu vorbele lor: "Domnu cu voi". Şi ei ne răspund, firesc şi simplu, în limba noastră comuna: "Şi cu voi".

Satul Şuşnieviţa. Pepo Glavina ne primeşte cu braţele deschise. Ne îmbrăţişează. Ne spune câteva vorbe în istro-româna, apoi ne îmbrăţişează iar. "Dragu mi-e c-aţi verit la mire!" Stă în faţa noastră ca în faţa unei minuni. Ochii îi râd şi îi plâng în acelaşi timp, inundaţi de bucurie. În casa lui sărăcăcioasa, pe perete, un afiş îi anunţă pe vorbitorii de croată: "Hvala ca govorite vlaški!". "Va mulţumim că vorbiţi româneşte!". La el în casă se vorbeşte numai româneşte. Nu a fost niciodată în România, dar visează să ajungă într-o zi să vadă ţara-mamă, să-şi găsească o româncă "muşată" şi să o ducă la el în sat, căci la ei nu mai sunt fete, feciorii se însoară numai cu fete croate. Iar el, mai bine nu se însoară niciodată, decât să-şi ia o croată. S-a luptat pentru limba lui materna atât cât a putut. A atras chiar şi atenţia poliţiei într-o vreme, cu entuziasmul lui. Ne arată tăieturi din ziare despre ei, istro-românii, cărţi de vizita primite de la românii care au trecut pe la ei, fotografii. Ne spune cu o seriozitate cutremurătoare că limba lui este şi va fi limba română, şi că pentru asta el îşi va da şi viaţa. Stăm de vorbă aproape doup ore, fiecare în graiul lui, dar cu aceeaşi "irimă" românească, de parcă am fi comunicat peste veacuri cu un strămoş îndepărtat al nostru. O întoarcere miraculoasă în timp. Ne fotografiem, promitem să revenim la toamnă, ne despărţim, iar în urma noastră îl mai aud repetând în întuneric, ca pentru sine: "muri-voi ză ceastă limbă".

Aurora Peţan
Foto: Iulian Ignat