Memoria, în Europa Centrală, cunoaște un fenomen care a uimit recent un istoric britanic: capacitatea de a uita, care funcționează foarte bine atât în ceea ce privește trecutul recent (din care prea puțini se arată dornici să recupereze ceea ce e mai dureros, adică activitatea Securității și colaborarea cetățeanului cu această organizație), dar și trecutul mai îndepărtat (din care, cu puține excepții lăudabile, istoricii rețin, de regulă, tot obișnuitele generalități). În cazul României, această capacitate de a uita este dublată, de prea multă vreme, de tendința de a lăsa deoparte celelalte ramuri ale românității, cu precădere românitatea sud-dunăreană: aromânii, megleno-românii, istro-românii, românii din Timoc. România se lasă dirijată, de multe ori în mod conștient, de ceea ce un alt istoric, de data aceasta român (Gheorghe Zbuchea) numea inspirat "sindromul Rösler". Ca urmare a denigrărilor venite în secolele XVIII-XIX, care au generat teze anti-românești precum celebra teorie imigraționistă (potrivit căreia românii s-ar fi format ca popor în sudul Dunării, de unde au migrat în nordul fluviului cândva, prin secolul XII, oricum după stabilirea maghiarilor în Transilvania), majoritatea demersurilor istorice, dar și propagandistice și, implicit, cele politice și diplomatice românești au insistat și insistă pe continuitatea nord-dunăreană a românilor, păstrând tăcerea asupra românității sud-dunărene. Cu toate acestea, românii balcanici, cei care trăiesc astăzi în absolut toate statele din peninsulă, sunt la fel de autohtoni ca și cei din nordul Dunării. Ei sunt urmașii traco-dacilor romanizați (înaintea și în timpul romanizării Daciei), deci au și un substrat comun cu ceilalți latini orientali, românii de la nord de Dunăre.

Astăzi, Europa a aflat - înaintea noastră, a românilor, despre drama unui popor, numit prin excelență european pentru modul în care a găsit să supraviețuiască, indiferent de vicisitudinile istoriei, cuminte, în cea mai deplină liniște și moralitate. Conform datelor culese de raportorii Consiliului Europei - pe care nu le negăm, dar asupra cărora atragem atenția că sunt culese din surse oficiale - toate statele din Peninsula Balcanică au pe cuprinsul lor populație românească.

Grecia

Potrivit recensământului din 1951 în Grecia se aflau numai 22.736 de vlahi, deși experții străini îi apreciau la 120.000. Cele mai optimiste cifre de astăzi se referă la existența a 1.200.000 de aromâni în Grecia. Chiar și ultranaționalistul cotidian "Eleftheros Typos" vorbea în 1994 despre 500.000 de aromâni, pe care îi socotea însă, greci romanizați. Prigoana împotriva aromânilor a cunoscut apogeul în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, grecii reproșându-le vlahilor sentimentele pro-românești și pro-italiene manifestate pe parcursul conflictului. Zona munților Pindului este socotită matca aromânimii, dar aromânii locuiesc din vechime și în Tesalia (muntele Olimp era într-o vreme înconjurat de o compactă populație românească) și împrejurul orașului Salonic (dar de aici aromânii au fost alungați în bună parte pentru a se face loc grecilor refugiați din Asia Mică după victoria turcilor, la sfărșitul anilor '20).

Un raport publicat în "Greek Monitor of Human and Minority Rights" (vol.1, nr. 3, decembrie 1995) amintea faptul că revendicările aromânilor sunt minimale (dreptul la învățământ și biserică în limba maternă), însă la început de mileniu III și acestea sunt prea mult pentru un stat a cărui Constituție nu recunoaște minoritățile naționale. O mult mai măruntă comunitate românească din Grecia este cea a megleno-românilor, care locuiesc la nord de Salonic, și al căror dialect este mai apropiat de cel vorbit la nord de Dunăre. Spre deosebire de toți ceilalți români sud-dunăreni, megleniții au fost dintotdeauna o populație sedentară, nepracticând păstoritul.

Notă: Aromânii nu au urmărit niciodată crearea unui stat național, ci au fost dintotdeauna cetățeni loiali sub diverse stăpâniri, fiind denumiți de aceea de un cercetător francez "poporul european prin excelență". Însuși liderul redeșteptării naționale a grecilor, Constantin Rigas, a fost aromân. Întreaga ideologie națională a grecilor la începutul secolului al XIX-lea, precum și literatura modernă grecească își are rădăcinile în opera lui Rigas, care de altfel a activat la București.

Albania

Potrivit celor mai recente estimări (oficiale), aromânii din Albania nu ar fi mai mulți de 100.000, deși este cunoscut că prea puțini dintre cei 400.000 de ortodocși ai țării sunt etnici albanezi. Aromânii din Albania sunt concentrați mai ales în jumătatea sudică a țării, deși pot fi găsiți atât în nord cât și în Kosovo. În ultima vreme oficialitățile de la București au început să manifeste un interes sporit față de această minoritate, dovadă fiind inițiativa trimiterii de trupe de menținere a păcii în regiunea locuită preponderent de aromâni. Nici în Albania aromânii nu au școli în limba maternă și nici nu beneficiază de vreo recunoaștere a drepturilor lor ca minoritate autohtonă.

Notă: În 1912, o dată cu debutul primului război balcanic, când s-a pus problema împărțirii unor teritorii care aparțineau Imperiului Otoman, România a susținut pe căi diplomatice înființarea și recunoașterea unui stat albanezo-român pe teritoriul ocupat astăzi de Albania. La București, cu sprijinul autorităților române, se pregătea guvernul viitorului stat, în frunte cu primul președinte al Albaniei, Ismail Qemali, cel care avea să proclame independența țării sale în același an, la 28 octombrie. Deși creat cu contribuția decisivă a României, și a aromânilor din respectivele teritorii, statul albanez nu s-a grăbit să acorde drepturile pe care le meritau concetățenii lor latini. Nici astăzi nu se grăbește.

Macedonia

Constituția Macedoniei este singura (dintre toate legile fundamentale ale statelor sud-dunărene locuite de aromâni) care recunoaște dreptul minorităților naționale de a-și folosi limba maternă. Parlamentul de la Skoplie este singurul organ legislativ în care sunt reprezentați aromânii. Cu toate acestea, Consiliul pentru Relații Interetnice, înființat în baza articolului 78 din Constituție, nu a reușit până acum să fie un organism eficient, parlamentul respingând majoritatea recomandărilor sale. Televiziunea și Radioul național macedonean au programe în aromână, dar învățământul în limba maternă este la început. În pofida evidenței că autoritățile macedonene doresc să sprijine drepturile aromânilor, în problema recunoașterii comunității ortodoxe aromâne din Macedonia ca organizație religioasă de sine stătătoare nu a existat înțelegere. Inițiativa a fost respinsă. Oficial în Macedonia sunt 20.000 de aromâni, sursele comunității vorbind despre circa 100.000.

Notă: La sfârșitul războiului ce a dus la destrămarea Iugoslaviei, România a fost primul stat care a recunoscut - cu condiția acordării tuturor drepturilor europene pentru aromânii de aici - independența Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei.

Bulgaria

În Bulgaria trăiesc două comunități românești distincte: aromânii, în sud (la granița cu Grecia și Macedonia) și "vlahii" (pe toată lungimea Dunării, compact însă doar în zona Vidinului, în prelungirea regiunii Timoc). Statisticile oficiale arată prezența a 1550 de aromâni (la care s-ar adăuga câteva sute de familii în Cadrilater) care au izbutit să se organizeze deși nu se bucură încă de o recunoaștere culturală sau spirituală. Situația vlahilor din Bulgaria este similară celei a românilor timoceni, pentru care singura "scăpare" la ora actuală o reprezintă recepționarea posturilor românești de radio și tv, care îi ajută să-și păstreze limba!

Notă: Momentul de maximă glorie și motiv de mândrie națională pentru slavii din Bulgaria de azi îl reprezintă existența Imperiului Vlaho-Bulgar, întemeiat de frații români Petru și Asan, care au ajuns să impună tribut Constantinopolului. Bulgaria și-a căpătat autonomia în urma războiului ruso-româno-turc, ca reper stând luptele de la Plevna (ca și în cazul grecilor, militanții bulgari conduși de poetul naționalist Hristo Botev au activat la București). Dimensiunile principatului bulgar (înființat în 1878, când și aromânii au sperat în fondarea unui stat propriu, ca urmare a dezmembrării Imperiului otoman) au fost unul dintre izvoarele războaielor balcanice și al împărțirii injuste al peninsulei stăpânite până atunci de turci.

Serbia

În Serbia trăiesc, după dorința autorităților, două categorii de români: românii din Voivodina, recunoscuți, și care beneficiază de toate drepturile culturale și politice (consemnați în număr de 40.000), și românii din Timoc (pe care statul sârb îi consideră "grup etnic de origine necunoscută," ca atare, neavând țară-mamă nu au nevoie de limbă maternă). Denumiți vlahi de către sârbi, consemnați doar câteva mii, când de fapt sunt peste 400 de localități locuite compact de aceștia, timocenii se luptă pentru supraviețuire afirmând cu încăpățânare că sunt "rumâni". Nu au parte de învățământ în limba română, nici de slujbe la biserică în limba română.

Notă: În 1915, când România a început negocierile pentru intrarea în război, solicitarea guvernului de la București prevedea trasarea unei granițe care să includă teritoriile locuite de români de peste Dunăre, actualul Banat sârbesc și Valea Timocului (care au trimis reprezentanți aleși la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia). Serbia, ocupată în acel moment de Austro-Ungaria și, deci, inexistentă ca stat, a căpătat totuși la Paris, după terminarea războiului, teritorii aparținând spațiului etnic românesc la cererea marilor puteri pe considerentul că și România urma să aibă o minoritate sârbă în zona Timiș-Torontal.

Croația

Comunitatea românească din Croația, așa-numiții istro-români, nu mai numară astăzi decât circa 1500 de persoane. Dialectul vorbit de aceștia a fost înregistrat în "Cartea Roșie a Limbilor pe cale de dispariție" editată de UNESCO. Cu toate acestea, unii cercetători au descoperit în zona locuită compact de istro-români (peninsula Istria) copii vorbind în dialect, așa că există speranțe că istro-româna va supraviețui. Nu există învățământ, nici biserică, nici presă sau cultură în istro-română (cu excepția unei reviste editate în Italia). Istro-românii nu sunt recunoscuți de Constituția croată drept minoritate, ca atare nu au nici un fel de drepturi. De menționat că sunt de religie catolică.

Notă: În 1329 a fost menționat în Istria un lider vlah pe nume Radul, într-o perioadă în care croații, sosiți de câteva secole de pe teritoriul actualei Slovacii, se bucurau de o largă autonomie în interiorul regatului maghiar.