Auzim adesea, și pe bună dreptate, că România este o țară înconjurată de români. Un număr important de români trăiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar și în cele mai îndepărtate - cazul mai puțin cunoscut al istroromânilor.

Izolat la extremitatea occidentală a blocului românesc răsfirat de-a lungul veacurilor în întregul spațiu sud-est european se află astăzi minusculul grup de descendenți ai romanității orientale, numiți în mod curent istroromâni. Ei se adaugă grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor și aromânilor. Majoritatea oamenilor de știință, în special lingviști, consideră că aceste grupuri alcătuiesc o unitate etnică.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunării le-a fost și le este continua lor diminuare numerică în timpul anilor, "topirea" lor în populația majoritară în mijlocul căreia trăiau și trăiesc și posibila lor dispariție completă în ținuturile de baștină într-o perioadă nu prea îndepărtată.

Cazul istroromânilor ilustrează, de asemenea, și o altă realitate a acestor români din afara unui stat național propriu, respectiv emigrarea lor continuă ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore răspândite pe continentul european și în afara acestuia.

Între anii 1927-1931, la șantierul naval din Rjeka (pe țărmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume și făcând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militară română un submarin de tonaj mijlociu și o navă bază. Președinte al comisiei române de supraveghere a construcției fusese numit tatăl meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase - pe mine și pe mama mea - cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.

Într-o vară - nu îmi mai amintesc exact anul - căpitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) și locotenentul Victor Voinescu și-au cumpărat câte o mașină Fiat cupeu și ne-au poftit - pe tata și familia sa - la o plimbare. ținta noastră erau românii istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau nouă ani și îmi amintesc doar că mama discuta cu o femeie. "Uite că vorbește românește!" - a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de română din ultima clasă de la Liceul "Spiru Haret," V.V. Hanes. Cu câțiva ani înainte, el făcuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astăzi, când se poate călători mult mai ușor, oare câte astfel de excursii se mai fac?

Vlahi, morlaci, cici, rumeri

Istroromânii trăiesc astăzi în câteva așezări rurale (mai puțin de 10 la număr), aflate în partea central-estică a peninsulei Istria, împrăștiate la nord și sud de Muntele Učka Gora (Monte Maggiore).

Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numărul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fără să existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice. Dar, situația nu este deloc nouă. Căci și în anul 1921, în recensământul oficial italian erau consemnați 1.644 vorbitori de limbă română. Iar cinci ani mai târziu, învățatul Sextil Pușcariu considera că în această zonă trăiau mai puțin de 3.000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atenția învățaților, spre începutul secolului XX. O contribuție aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcătuind doar o parte din așa-numiții "români apuseni," realitate istorică astăzi dispărută aproape în totalitate, dar puternică în perioada Evului Mediu, în spațiul geografic din apropierea Mării Adriatice.

și denumirile sub care au fost cunoscuți sunt destul de diverse. Astfel, multă vreme au fost denumiți "vlahi," apoi "morlaci," "cici" și abia la jumătatea secolului XVII s-au impus ca "rumeri". Patria de geneză pare a se fi aflat undeva înspre răsărit, fie în spațiul din stânga Dunării, înspre Transilvania și Banat, fie în dreapta Dunării, spre Morava, după opinia celor mai mulți dintre cercetătorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansată și ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente românești din partea de nord și sud a Dunării. Această ipoteză istorică pare destul de plauzibilă, rămânând doar a fi confirmată de viitoarele cercetări.

Nu poate fi ignorată nici posibilitatea supraviețuirii neîntrerupte în munții Istriei a unei populații romanice încă din Antichitate, la fel ca în Carpați.

O insulă într-o mare catolică

În general, situația Istriei, zona de existență a istroromânilor la începuturile istoriei, este încă destul de puțin cunoscută. știrile culese de același istoric român Silviu Dragomir arată că scriitori croați de secol XVI, precum Simun Kozicić din Modrussa sau Ivan Pergosić, traducătorul cunoscutului, pentru spațiul transilvan, Tripărtit al lui Werböczi (1514), considerau că morlacii sau vlahii erau de aceeași etnie ca și românii din Dacia traiană.

Nu există încă o analiză a evoluției modului de viață al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar până spre zorii modernității. Condițiile de mediu, dar și mărturii mai noi sugerează că acei români din vremurile trecute se ocupau cu creșterea animalelor și valorificarea produselor acestora, nefiind însă vorba de un popor nomad, crescător de animale. Agricultura și vânătoarea le completau și diversificau alimentația, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru șantierele navale ale flotei venețiene.

Se pare că se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupații a lor, respectiv obținerea de cărbune prin arderea lemnelor, cărbune comercializat până la Fiume, Trieste și chiar Veneția.

Mulți dintre ei au început a practica și activități legate de mare, fie ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniți chiar ... pirați. Probabil la fel ca în întreg spațiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari și apoi la împărații habsburgici, unii dintre ei au îmbrățișat cariera armelor, devenind soldați, după modelul voinucilor din sfera slavă otomană sau a oștenilor vienezi.

Multe cuvinte atestă, prin latinitatea lor, și vechimea creștinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o excepție într-o mare catolică, subordonată, prin intermediul reședinței eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continuă, la dez-etnizare.

În secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca și mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existența unor instituții și forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi și fiind garantate nu o dată de către factorii politici responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împărații de la Viena.

O supraviețuire ca un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au apărut elemente ale unei renașteri naționale la începutul epocii moderne. Explicații ar putea fi multiple, precum numărul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicată dintre ei, modul de viață tradițional sau influența factorilor de asimilare.

Abia la jumătatea veacului trecut, în epoca pașoptistă, ei au intrat în atenția unor fruntași români din Principate. Un pas important îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicație din Trieste, L'Istria, oferind informații despre vlahii trăitori aici. El va fi imediat receptat și în mediile românești, reprodus la Brașov în vestita Foaie pentru minte, inimă și literatură, de unde îl va prelua chiar și Aron Pumnul, dar și la Iași, în Arhiva Albinei, în traducerea și cu note aparținând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urmă chiar intenționa să-și trimită fiul special la Istria pentru a-i cunoaște pe respectivii români la fața locului.

În anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnuțiu, aflat o vreme la studii la Pavia, și Timotei Cipariu, urmați apoi de Ion Maiorescu, de altfel și primul român nord-dunărean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie și limbă, făcea o pledoarie patriotică pentru ajutorarea și cultivarea acestor conaționali, a căror supraviețuire o considera "unu miraculu".

Spre sfârșitul secolului XIX, a apărut în Istria ideea deschiderii unor școli naționale în limba română, asemeni inițiativei anterioare pentru frații aromâni.

Problema unei școli românești, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutată în toamna anului 1888, în Dieta provincială a Istriei, fiind publicate chiar și scrisori ale locuitorilor din zonă, precum și stenogramele intervențiilor deputaților italieni și croați. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însăți existența istroromânilor, încercând să demonstreze chiar că ei ar fi... slavi. Dar în Comisia școlară însărcinată atunci să-și dea avizul se recunoștea existența românilor în număr de 2.299 de suflete, răspândiți în 8 așezări.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croată din Dieta a respins această cerere, ca și altele ulterioare făcute în mod repetat și cu sprijinul unor deputați italieni, cum ar fi dr. Scampichio. Acesta mărturisea într-o astfel de pledoarie: "Eu apăr astăzi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toți, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei și pe care trebuie să-l asociem beneficiilor civilizației noastre."

Rezultatul a fost însă contrar așteptărilor românilor. Căci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societății Sfinții Chiril și Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înființat o școală croată sub egida preotului catolic de acolo, ce a făcut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.

În acest context s-au înscris și începuturile activității lui Andrei Glavina, considerat apostol național și figura emblematică a istroromânilor.

Andrei Glavina s-a născut la 30 martie 1881, la Sușnievița și a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune și inteligență, pe profesorul român T. Burada, care făcea în zonă cercetări etno-lingvistice. Tânărul istroromân a fost adus în România, începându-și studiile la Iași, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a și terminat liceul. S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învățător la școala italiană din Arenzo. În 1905, datorită lui, s-a publicat pentru prima dată, sub forma unui calendar, o lucrare scrisă în dialect și adresată conaționalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucråt parvea votea de Andreiu Glavina și Constantin Diculescu.

Alături de bogata sa activitate publicistică - strângere de mărturii de dialecte locale, de informații asupra vieții istroromâne - Glavina s-a impus și prin eforturile sale de creare a unei școli românești. Despre acestea, Sextil Pușcariu scria astfel, în 1925: "Propaganda slavă, stimulată de guvernul central din Viena, și indiferența românilor liberi față de frații lor istrieni au făcut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol național".

După primul război mondial, în care Glavina a luptat eroic, și-a reluat activitatea în noile condiții create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care, inițial, a manifestat o relativă înțelegere față de dezideratele românilor. Astfel, în 1920 a fost autorizată trimiterea din România a unui învățator și a unor cărți, donate de Academia Română. Iar în 1921, Andrei Glavina a reușit să deschidă, tot la Valdarsa, prima școală românească din Istria, purtând denumirea simbolică de "Împăratul Traian". La un moment dat, această școală număra 443 de elevi adunați din toate cele șapte sate și cătune de la sud de Monte Maggiore, ea desfășurându-și activitatea atât în română, cât și în italiană.

Dar după moartea lui Glavina, a încetat și predarea în limba română, iar după cea de-a doua conflagrație mondială, limba croată s-a introdus obligatoriu în procesul de învățământ. Nici o inițiativă a autorităților române nu a dat roade în acest sens. Astfel, între 1893 si 1935, au fost aduși în țară, la studii, câțiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în ținuturile de baștină. Chiar Glavina s-a deplasat la București pentru a obține ajutoare mai substanțiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Grădișteanu, susținător, de altfel, și al cauzei timocenilor și aromânilor (pentru aceștia din urmă, acțiunile statului român fiind mult mai vizibile).

Istroromâni încă, dar pentru cât timp?

Multă vreme după al doilea război mondial au lipsit știrile cu privire la evoluția satelor și așezărilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenți doar în lucrări științifice și mai puțin vizibil în viața de toate zilele.

Împrejurările generale ale destrămării fostei Iugoslavii și ale prăbușirii regimurilor comuniste au deschis o nouă pagină în istoria istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociația istroromână Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor istrieni, păstrarea etniei și a limbii lor. Președintele asociației, dr. Petru Rațiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început și publicarea unor cărți în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare și prima publicație istroromână intitulată semnificativ Scrisore către fraț Rumer.

Dar încă nu s-au materializat eforturile promovării în învățământ, într-o formă sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate națională în zonă pare a fi încă minor. Semne că românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.

Gheorghe Zbuchea