La extremitatea vestică a blocului etnic românesc, la aproximativ 1000 de kilometri de granița României, în peninsula Istria, trăiește cel mai puțin numeros grup de români: istroromânii. Ei populează astăzi câteva sate și cătune aflate la poalele muntelui Učka Gora (Monte Maggiore): Sușnevița, Jeiăni, Bârdo, Letai, Gradine, Grobnic, Jancoviț, Noselo, Sucodru, Munc, Costârcean, Liubici, Brig, Dolinscina și Banascra.

Considerați a fi doar o parte a ceea ce istoricii denumesc "români apuseni" (destul de numeroși și activi în Evul Mediu în spațiul din apropierea Mării Adriatice, astăzi aproape dispăruți), asupra originii lor au existat diverse ipoteze. Unii cercetători plasează patria lor de origine în stânga Dunării, între Banat și Transilvania, alții consideră că strămoșii lor au venit în Istria din dreapta marelui fluviu, dinspre Morava. Cercetările multidisciplinare mai recente avansează ideea migrației, după sec. al XIV-lea, a unor elemente nord și sud-dunărene, care s-ar fi suprapus populației autohtone romanizate.

Limba pe care o vorbesc până astăzi acești români apuseni este așa-numitul dialect istroromân, o variantă (alături de macedoromână, meglenoromână, și dacoromână) a limbii române comune, răspândită odinioară din nordul Carpaților Păduroși, până la poalele Olimpului și din Istria până dincolo de Nipru, la est.

Sursele referitoare la începuturile istoriei în Istria, și implicit la istoria istroromânilor, sunt destul de puține. Au existat totuși cronicari croați din veacul al XVI-lea, cum ar fi Simun Kozicie din Modrussa și Ivan Pergosic (traducătorul celebrului Tripartit al lui Werbőczi) care-i considerau pe morlaci de aceeași etnie cu românii din Dacia traiană. Numele sub care sunt pomeniți în izvoarele istorice sunt diferite. Alături de cel de "morlac" (mauro-vlah= vlah negru), pomenit mai sus, mai sunt numiți "vlahi," "cici" și abia din sec. al XVIII-lea "rumeri," cum de altfel își spun ei înșiși. Datorită rotacismului specific dialectului lor (înlocuirea lui n între două vocale cu r, cum ar fi irimă în loc de inimă, cire în loc de cine, bire în loc de bine), popoarele din vecinătate le-au dat porecla de cirebiri.

Lipsa unei elite intelectuale, precum și numărul redus al populației a făcut ca la ei să nu apară o renaștere națională propriu-zisă la începutul epocii moderne. Istroromânii au intrat destul de târziu în atenția românilor din Principate. Un articol dintr-o publicație istriană, preluat și de Foaia pentru minte, inimă și literatură a atras atenția fruntașilor pașoptiști Aron Pumnul și Gheorghe Asachi. Mai apoi Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu și Ion Maiorescu se vor interesa de soarta românilor din Istria, Maiorescu fiind și primul care a făcut cercetări în zonă.

Astfel, la sfârșitul sec. al XIX-lea va apărea ideea deschiderii unei școli în limba română, după modelul aplicat deja pentru aromâni. Această problemă, ridicată pentru prima dată în Dieta Istriei, în 1888, din pricina opoziției vehemente a croaților nu a putut fi pusă în aplicare decât mult mai târziu, prin strădaniile lui Andrei Glavina, considerat pe bună dreptate apostolul istroromânilor.

Andrei Glavina

Andrei Glavina s-a născut în 1881, pe 30 martie, la Sușnevița și a murit la Pola, în 9 februarie 1925. Profesorul român Nicolae Burada a fost cel care l-a descoperit pe adolescentul Glavina și, impresionat de inteligența acestuia, îl aduce să studieze în România. După studiile începute la Iași și finalizate în cetatea Blajului, Glavina se întoarce în Istria, unde își va începe bogata activitate pe tărâmul renașterii spirituale a istroromânilor. În 1905 publică prima lucrare în dialect intitulată Calindaru lu rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina și Constantin Diculescu. Cea mai importantă acțiune a lui rămâne însă deschiderea unei școli românești, lucru pe care-l reușește abia după terminarea primului război mondial, în 1921, când înființează la Valdarsa (Sușnevița) școala "Împăratul Traian," cu predare în limbile română și italiană, care număra la un moment dat 443 de elevi. Din păcate, odată cu moartea lui Glavina, a încetat și funcționarea școlii românești. După cel de-al doilea război mondial, limba croată a fost introdusă obligatoriu în școli, iar instalarea comunismului în Europa de Est a făcut imposibilă ridicarea chestiunii istroromâne la nivel de politică externă a României.

Perspective

După destrămarea fostei Iugoslavii, istroromânilor li se deschid noi perspective, cu toate că numărul lor este din ce în ce mai redus și statul croat nu dă semne că ar dori în vreun fel să le recunoască oficial drepturile. Cu toate acestea, în 1994 dr. Petru Rațiu înființează la Triest "Asociația istro-română Andrei Glavina," sub auspiciile căreia tipărește în anul 1995 Calendarul lu rumeri din Istria, iar din 1996 editează prima publicație în dialect. Scrisore către fraț rumer, de o calitate tipografică precară, dar care este un semn că istroromânii încă mai există și vor să rămână ceea ce i-a lăsat Dumnezeu, adică români.

Din înțelepciunea istroromânilor

Cåle måi mușåte violițe se aflå su spire.
(Cele mai frumoase viorele se află sub spini.)

Nu se poate ovotea sluji doi paroni.
(Nu se poate deodată sluji la doi stăpâni.)

Trei lucruri să nu-ți rați: misla renehe lu bedastu, bogåția renehe lu siromahu, veseľa renehe lu cela ce plânje.
(Trei lucruri să nu-ți arați: gândul înaintea prostului, bogăția înaintea săracului și veselia înaintea celui ce plânge.)

Adrian șimon