Reportajul Comoara istroromânilor, publicat săptămâna trecută, a stârnit mult interes, numeroși cititori solicitând amănunte cu privire la această mică insulă de românitate din Peninsula Istria, împărțită azi între Croația (80% din suprafață) și Slovenia (în nord), doar o singură localitate din nord-vest, Muggia aparținând Italiei (provincia Trieste).

Inginerul Constantin Erbiceanu, cetățean german de origine română, om de aleasă cultură și mult umblat prin lume, ne-a trimis traducerea unui recent ghid turistic, apărut la Editura Dumont, intitulat "Coasta croată a Adriaticii," având un capitol despre istoria peninsulei, frumusețile ei naturale și atracțiile turistice. Aici, atât italienii, cât și croații utilizează cuvântul turcesc "haide!," pentru a porni la drum sau a se ridica de la masă. În acest ghid, se insistă asupra prezenței celor aproximativ 2.700 de istroromâni, în zona Ciceria (de unde și denumirea data populației locale, de "țânțari"), unde se află cel mai mic oraș al omenirii, Hum, cu numai 20 de locuitori! Iată extrasul care ne interesează (ghidul este din anul 1999).

"În Hum nu există agenție de turism și nici telefon. Te retragi din centrul înflorit, continui pe strada principală și mai departe, în direcția Rijeka. Se modifică apoi peisajul și ajungi la un podiș vălurit. Aproape că poți percepe faptul că această zonă trebuie să fi avut un trecut aprig. Se numește Ciceria, "pământul cicer". Numele provine de la crescătorii valahi-români care s-au refugiat cândva din Imperiul Otoman, deoarece "turcii îi tratau mai rău decat valahii pe cai". Ciceri sau ciribiri este denumirea specifică zonei pentru minoritatea cunoscută ca fiind istroromâni. Humbert Fink a dedicat acestei zone, prin volumul său intitulat "O stea a căzut pe pământul cicer," un monument literar, care sperăm să fie citit și în decursul deceniilor următoare.

Ciceria, care se întinde pe o lățime de 15 până la 20 km, începand de la Monte Maggiore și până la înălțimile de deasupra Muggiei, cuprinde oaze ale cicerilor, atât în zona croată, cât și în cea slovenă. Și locuitorii din Ciceria slovenă, din împrejurimile localităților Golac și Polijane, sunt considerați, în mod tradițional, drept croați; din acest motiv, se vorbește croata la Ciribiri, iar istroromâna rămâne limitată la nivel casnic (s.n). În orice caz, câteva așezări, care cândva erau cunoscute ca fiind pur românești, cum ar fi Podgrad, Mune, Vodice, Jelovice, Golac, Polijane, astăzi aproape au dispărut. În momentul de față, în Istria există opt sate cu populație istroromână. Patru dintre acestea sunt exclusiv românești (Žejane, Brdo, Jesenovik, Nova Vas), doua în marea lor majoritate (Šušnjevica/Susgnevizza și Kostračani/Costerceani), celelalte două fiind Letaj și Zankovci, capitala cicera fiind Žejane/Jeiăni.

Până acolo nu vom ajunge, ci doar 10 km după intersecția cu Hum, la localitatea Lupoglav, care nu are ceva deosebit, de aceea o vom lua spre sud, înapoi la punctul de unde am plecat. Urmează 21 km prin caldura "Istriei roșii" (o piatră roșie, care se găsește cu predominanța în sudul peninsulei, în timp ce în nord-est domina piatra albă, regiunea numindu-se "Istria albă") și se ajunge la Pazin. Dacă rămâne timp, se recomandă o plimbare de 14 km, spre est. Printr-o zona muntoasă, trecem prin Gracisce și se deschide un peisaj cu întinse terenuri agricole. Este realmente încă un pământ cultivabil, deoarece în împrejurimi există un număr mare de mici palate, pseudodomnești, care au fost ridicate de către țărani semiaristocrați."

Iată un indiciu recent asupra prezentei acestei minorități românești, care își păstrează limba și obiceiurile, într-un mediu unde s-au schimbat stăpânirile, de multe ori, în decursul secolelor. Orice român ce ajunge la Trieste sau Rijeka ar trebui să facă un ocol la frații noștri din Ciceria!

Așa își încheie corespondența prietenul nostru din Frankfurt am Main, ing. Constantin Erbiceanu, cetățean german, din 1977, acum reprezentant al unei mari firme germane în România. Descendentul familiilor de boieri moldoveni și intelectuali de rasă, Erbiceanu și Flueraș, în "iepoca" comunistă ei având de suportat chinurile închisorilor totalitariste; prin alianță se înrudește și cu Mircea Eliade. Obligațiile de serviciu, pentru proiecte energetice cu finanțare internațională, l-au purtat pe Costache Erbiceanu (născut la București, la 21 mai 1939) în Mali, Filipine și Guinea. Dincolo de cariera inginerească, el și-a îmbogățit sufletul cu patimă pentru muzică (matușa sa, Constanța Erbiceanu, este socotită întemeietoarea școlii pianistice românești, fiind profesoara unor străluciți artiști, printre care Valentin Gheorghiu și Silvia șerbescu) și pentru călătorii (a voiajat în 112 tari, pe toate cele 6 continente, prin cele mai îndepărtate și atrăgătoare spații ale Terrei - din Tahiti și Insula Paștelui, în Nepal și Mauritius, din Machu Picchu și Antarctica până în Sahara și Groenlanda)! De câțiva ani, și-a recâștigat casa din București, unde acum tronează o mare bibliotecă, moștenire de la străluciții înaintași în ale istoriei și literaturii române, cu superbe colecții de artă, de la manuscrise vechi și piese arheologice la CD-uri și publicații de cronici muzicale, inclusiv scrisori de la personalități ale culturii universale contemporane și tablouri ale unor pictori renumiți din străinătate și țară!

În finalul ultimei discuții telefonice, C. Erbiceanu ne-a promis să ne scrie despre românii întâlniți pe toate meridianele lumii.

și apropo de istroromâni: avem în portofoliu un documentar despre marele savant Nikola Tesla, inventator de talie mondială, care de fapt se numea Nicolae Teslea, ca poreclă după meseria ce-o avea tatăl său, teslar - adică dulgher - istroromân din Croația.